Acasă » Articole etichetate 'istorie'
Arhive etichetă: istorie
Podurile Prutului – Digul de la Costești: sate inundate și vagoane pline cu aur pur
Construcția barajului și nodului hidrotehnic Costești-Stânca a început în 25 decembrie 1952, după ce autoritățile române și cele sovietice au bătut palma. Potrivit proiectului, 22 de sate de pe ambele maluri ale Prutului urmau să fie inundate concentrat pentru realizarea lui. Grandoarea digului poate fi dedusă din costul acestuia, ambele guverne cheltuind echivalentul a 60 de tone de aur sau altfel spus, câteva vagoane pline cu aur pur.
Barajul este un munte uriaș de beton care oprește apele năvalnice ale Prutului. Ca putere de reținere a apei și ca întindere a lacului de acumulare, Costești-Stânca este cel mai mare de pe teritoriul Republicii Moldova, al 2-lea baraj ca mărime din România și cel de-al 3-lea baraj al Europei apusene .
După semnarea acordului, la București, timp de două decenii, experți și muncitori din toate colțurile Uniunii Sovietice și din România socialistă au pregătit terenul pentru construcția imensă. Totul era ținut în secret, lucru ce ridică și acum, la distanță de decenii, semne de întrebare.
„În timpul construcției au fost invitați pe linie, pe linie comsomolistă, din fostele celor 15 republici onorare. Vreau să zic că Ucraina, Georgia, Țările baltice, Lituania, Letonia, Estonia. Vreau să zică că toți au fost invitați aici pe foaie comsomolistă să participe la construcția acestui baraj. Erau mulți. Lucrau în trei schimburi. Și noaptea s-a lucrat în schimbul trei. Da, dar câți? Fiindcă erau la o evidență strictă și nu aveau dreptul să divulge. Practic de la început, iată ai noștri cetățeni, ai noștri constructori împreună cu România, aveau rezerve să vorbească, chiar așa, să discute. Numai munceau, procesul… venea șeful, măiastrul și le spunea: „ Astăzi trebuie de făcut cutare, cutare, fără întreruperi”. Dar și să nu încerci măcar o țigară, să o propui cuiva, vasăzică, fratelui din România. Erau… Securitatea aici erau printre… Erau strecurați în rândurile muncitorilor, la fiecare zecile, era, probabil un securist, Da, care el permanent făcea rapoarte”, spune Dragoș Panțâru, primarul orașului Costești în perioada 2007 – 2011.
Proiectul „Podurile Prutului: Povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România” este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Podurile Prutului – În doi ani, a răsărit un alt sat
Având drept argument inundațiile tot mai frecvente și distrugătoare, autoritățile le-au explicat oamenilor că trebuie să-și părăsească locuințele, să-și ia tot ce au de preț și să-și reconstruiască gospodăriile din temelii într-o zonă mai puțin expusă.
„Eu mi-am iubit nespus de mult satul din vale, spune cu lacrimi în glas Victoria Bătrânu, martoră a strămutării Costeștiului după inundațiile catastrofale. Regret și acuma plecarea din acel sat în nopțile târzii că nu am somn revăd acele străzi, acele case, acei oameni și mă mândresc cu oamenii care au fost în acel sat, fiindcă în zile de cumpănă când un sat întreg a fost transferat din vale pe un loc gol, pustiu, oamenii au sărit în ajutorul unul la altul. În fiecare zi erau clăci, în fiecare zi se ducea în ajutor unul la altul, se ajutau”….
Astfel, timp de doi ani de zile, oamenii s-au ajutat unii pe alții, au plămădit cărămizi, au înălțat hornuri, garduri, după cum arată imaginile de arhivă, și-au clădit alte case, alt sat.
„Practic în doi ani a răsărit un sat. Nu era un copac. Ne uitam și ne gândeam: „ Doamne, în ce rai am trăit!”. F iecare avea o livadă lângă casă, fiecare avea o fântână. Erau câteva fântâni doar, fiindcă aici locul-i pe stâncă, dedesubt e un loc foarte înalt și fântânile foarte adânci, foarte cu mare muncă s-au făcut, căram apă de la o distanță mare, ne uitam în zare și nu vedeam un pom. Dar acuma e un sat frumos, mi-e drag și acest sat fiind că el a răsărit din sudoarea și din munca oamenilor noștri. Uneori îmi închipui că toată această apă se va retrage și ne vom întoarce înapoi în locurile unde am copilărit, în locurile unde am lăsat practic totul. Să vă spun drept, noi lucram aici în deal fiindcă eram […] eu am trăit chiar pe malul Prutului, era frontieră, un rând din livadă – avem o livadă foarte mare și când m-am dus acasă seara, treceam acolo.
Proiectul „Podurile Prutului: Povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România” este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Citește continuarea aici.
Podurile Prutului – Martorii separării celor două maluri
Pentru Basarabia, anii ‘ 40 au fost, poate, cei mai zbuciumați din istorie. Ruptă de România Mare, apoi anexată de ruși, marcată de cel de-Al Doilea Război Mondial, lovită de foamete și deportări, regiunea, împreună cu oamenii care au mai rămas, părea că a amorțit. Cei care locuiau pe malul Prutului vedeau România în fiecare zi, aproape și departe în același timp, scrie Ecaterina Covali, în deschiderea episodului despre Podului de la Costești.
„Însă românii din satul Costești, acum raionul Râșcani, au trăit probabil despărțirea de patrie cel mai intens. Au fost martorii separării celor două maluri, după care a tuturor atrocităților ce au urmat. De parcă nu era suficient, oamenii au rămas și fără satul lor natal. Din cauza revărsării frecvente și periodice a Prutului, an de an, gospodăriile oamenilor erau distruse de puhoaie, semn că o nenorocire nu vine niciodată singură”, mai notează realizatoarea seriei.
„Părinții mei s-au căsătorit în ‘ 41, vara. Imediat au trecut nemții cu războiul pe unde trăiau ei […] aveau un cal cu care-și lucrau pământul. Ni l-au luat. A mai trecut vreo o lună de zile, a venit Prutul mare, le-o răsipit casa definitiv, definitiv. N-a mai rămas nimica. Vine iarna. Dacă Prutul a venit în august, vine iarna, ce să facă? Mama însărcinată… de trăit, unde să trăiești? S-a dus la un frate a lui tată și a trăit primăvara. Eu am apărut la 14 februarie. Primăvara în luna martie a ieșit la marginea mărginii satului, a făcut o colibă, știți ce-i colibă? Așa e, așa e, cu paie și cu mine mititică s-a dus și a trăit acolo în colibă. Acolo mă scăldau, acolo dormeam, acolo trăiam”, mărturisește Valeria Gheorghiștean, localnică din Costești.
Proiectul „Podurile Prutului: Povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România” este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Citește continuarea, aici.
Podurile Prutului – Ialoveni, raionul care a dat cele mai multe personalități din Sfatul Țării
Ialoveni este raionul care a dat Basarabiei cele mai multe personalități cu rol crucial în reîntregirea neamului românesc. Ion Inculeţ, de exemplu, membru al Parlamentului și preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia la momentul Unirii cu România, a rămas în conştiinţa publică mai ales prin contribuţia sa la înfăptuirea acestui act istoric.
„Unirea Basarabiei cu România. De atunci, prim-ministru al României era Alexandru Marghiloman, care când s-a votat Actul Unirii a fost aici în Moldova, iar președintele Sfatului Țării era din raionul Ialoveni, din Răzeni, Ion Inculeț. Acești doi mari piloni ai unirii Basarabia – România nu aveau niciun însemn în Republica Moldova. Iar în 2023, printr-un proiect de colaborare împreună cu Primăria Buzău, am instalat două busturi la Ialoveni, al lui Alexandru Marghiloman și al lui Ion Inculeț. Și eu cred că acest lucru trebuie de prelungit, pentru că noi trebuie să promovăm înaintași noștri. Noi din raionul Ialoveni avem 13 care au votat în Sfatul Țării. În afară de Inculieț, noi îl avem pe Ion Pelivan din raionul Ialoveni, tot din Răzeni, pe dna. Alistar, care este unica membră a Sfatului Țării care a votat Unirea”, spune Mihai Silistraru, președintele raionului Ialoveni.
Proiectul „Podurile Prutului: Povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România” este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Citește mai multe, pe: psnews.ro.
Podurile Prutului – „Nu aveam nici dreptul să ne uităm la Prut, nici vorbă să mergem pe mal”
„Prutul, Leova și România sunt cele trei mari iubiri ale lui Adrian Teodorovici, fratele regretaților fii ai neamului, artiștilor Petre și Ion Aldea-Teodorovici, iubiri pe care le-a transmis și lor”, spune realizatoarea Ecaterina Covali, în deschiderea unuia dintre episoadele seriei Podurile Prutului.
Adrian Teodorovici a ales să rămână acasă la Leova, pe malul Prutului, râul pe care îl consideră un membru al familiei, pe care l-a cântat și pentru care a sângerat atunci când gardurile de sârmă ghimpată l-au împiedicat să se apropie de el.
Mulți ani, gardul a trecut prin grădina casei sale, despărțindu-l de marea sa dragoste.
„Șârma ghimpată – așa de bine era făcută, nu putea trece nici măcar vrabia pe acolo. Noi am trăit chiar lângă sârma ghimpată toată viața. Eu, de la Prut nu mă pot duce și creația mea este mai mult legată de Prut. Multe cântece am, frumusețea lui te atrage. Dacă noi ne uitam la Prut, aveau ei acolo un turn la pichet, și de la turnul acela se uitau cu ocheanul și ne trezeam cu soldați la ușa noastră, că de ce ne-am uitat la Prut… N-aveam drept să ne uităm și în partea aceea și au venit comuniștii și făceau bancheturi acolo, să nu-i deranjeze nimeni… Dar oamenii simpli – nu, nu aveam dreptul niciodată să ne uităm, nu să ne ducem acolo. Acuma nu ne putem sătura și ne uităm la la Valea Prutului”, relatează protagonistul.
Insă durerile cântate și visele despre unire au deranjat sistemul, iar doctorul veterinar de atunci a fost lipsit de locul de muncă și avertizat.
„N-am fost primit la lucru, nicăieri nu era loc pentru mine și ca medic veterinar – era loc. Țineau felcer cu studii medii, în loc de doctor, dar eu stăteam fără de lucru. M-am dus la lucru la construcție, zic acuma să nu ne fie rușine și lucram la beton, la constructii, am construit spitalul ăsta de boli infecțioase din Leova. Eu am participat, dar am avut un prieten bun care el lucra și m-am luat în brigada aceea, dar și acolo… La un moment dat, când a venit la noi Mircea Snegur și eu i-am fost persoană de încredere. Eu am ținut o cuvântare și în folosul lui am vorbit. A doua zi m-a concediat pe mine șeful la de la construcții și iar am rămas fără de lucru.
A reușit să treacă cu bine peste această perioadă dificilă datorită stupilor și albinelor care l-au hrănit pe el și pe familia sa. Le-a rămas fidel și acum. De cum vine vara, apicultorul pleacă de acasă cu albinele sale la pădurile lui Ștefan cel Mare, în satul Stâlniceni, raionul Hâncești, unde sunt cireși înalți și tei parfumați.
„M-au scăpat albinele. Copiii învățau. Mi-a fost foarte greu am rămas fără de lucru mulți ani”, relatează protagonistul.
Proiectul „Podurile Prutului: Povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România” este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Citește mai multe despre proiect, aici.
Podurile Prutului – „Ne părea că, după cum s-a deschis podul, nu se va mai închide niciodată”
În Galați, aproape fiecare om are câte un membru de familie. În Basarabia, cândva, regimul sovietic i-a despărțit, iar astăzi puntea peste Prut amintește de vestitul eveniment Podul de Flori. Pe 6 mai 1990, locuitorilor din România li s-a permis între orele 13:00 și 19.00 să treacă Prutul în Moldova sovietică, fără pașaport și fără viză.
Tatiana Bostan, profesoară de franceză în satul Giurgiulești, raionul Cahul, își amintește și azi, în fața echipei de producție, cum a fost când a trecut prima dată Podul de Flori.
„Când s-a dat startul că se deschide…ce să vă spun? Nu, că n-aveau răbdare, că și noi vedeam ce-i dincolo, că acolo tot se îngrămădea multă lume și nu că n-aveau ei răbdare, dar erau prea mulți și așa parcă se împingeau… Toți vroiau dintr-o dată să treacă, chiar dacă erau acolo ordine: Respectați!… Mai încet!… dar noi, de aici, mi se făcea ori așa, în miraj, parcă se clătina podul, atâta lume, asta nu-i imaginație de-a mea, chiar așa era. Atâta lume, cât se părea că, Doamne, vibrează podul. Unii care nu mai puteau unul lângă altul să treacă, treceau pe balustradă, așa, pe sus, se țineau de alea, asta era, cu riscul de a cădea în apă și un zgomot de bucurie așa… chiar mă face plâng. Era un zgomot de bucurie, strigau și ei, și noi, de dincoace…”
Potrivit datelor oficiale de la momentul acela, în jurul Podului de Flori s-au strâns aproape 35-40.000 de oameni, pe ambele maluri ale Prutului. De altfel, imaginile de arhivă incluse în material arată o mare de oameni pe malul apei spre Galați, o alta la Giurgiulești și mulți alții pe pod.
„Hai să vă spun ce-am avut noi atunci de câștigat. Toți cei care au venit de dincolo au venit cu multe cărți și noi toți ne-am aflat cu multe cărți. Dar eu chiar țin foarte tare la cărți și foarte tare nu pot să vă exprim cum eu țin la cărți și am o bibliotecă mare, eu, dar și fratele dar și toți-i noștri și când îmi dădea o carte de acolo îmi părea mare comoară. Nouă ne părea că după cum s-a deschis podul nu se mai închide, adică va fi liber. De aici golul nu ne venea crede că ne-a anunțat că până seară trebuie să să așaze rampa la loc și n-o să mai avem acces. Adică era un moment extraordinar care a decis unirea în acea zi. Era suficient să zică de azi încolo suntem împreună și așa rămâneam”, crede Tatiana Bostan.
Seria de materiale documentare „Podurile Prutului: povestiri de succes despre apropierea localităților din Republica Moldova și România”, este finanțat de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova prin Contractul DRRM/C/38 din 25.04.2023.
Conţinutul materialelor nu reprezintă poziţia oficială a Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova.
Toate episoadele seriei pot fi urmărite aici.
Asociația EDUC 