Mulți dintre noi au rude, cunostințe sau au auzit măcar de cineva care, ajuns în străinătate, a avut probleme în a-și echivala diplomele obținute acasă sau chiar a fost nevoit să studieze din nou acolo. Cam acesta ar fi, pe scurt, sistemul ECVET – un mod de acordare de credite programelor de formare din diferite țări europene pentru recunoașterea mutuală a calificărilor și experiențelor dobândite. Sistemul ECVET facilitează mobilitatea forței de muncă la nivel european. Proiectul IDECO, derulat în perioada noiembrie 2011 – septembrie 2013 și ajuns la final acum, a avut ca scop facilitarea recunoașterii rezultatelor și calificărilor pentru coordonatorii din instituțiile de îngrijire de lungă durată pentru persoane vârstnice. Ce s-a întâmplat în cei doi ani de proiect: în prima fază, participanții (din Italia, România, Franța și Germania) au furnizat informații despre cum funcționează un centru de îngrijire a varstnicilor, care sunt atribuțiile coordonatorului și care este nivelul de pregătire al acestuia în fiecare țară. A doua fază a fost una comparativă, în cadrul căreia au fost analizate informatiile primite. În urma comparațiilor făcute, întrucât modelul german s-a dovedit a fi cel mai complet si eficient, acesta a fost luat ca etalon pentru continuarea proiectului. Ultima fază a proiectului a presupus elaborarea unui model de formare comun, cu o definire profesională clară a coordonatorului din instituțiile de îngrijire a varstnicilor și aplicarea acestuia de către promotorul proiectului, în Trentino și Toscana, două regiuni din Italia. Sigur, proiectul nu se oprește aici: după cele două regiuni pilot urmează ca și alte state să aplice acelasi model astfel încât programul de formare să fie recunoscut și în alte state europene. Acest lucru se înscrie în politicile europene de încurajare a mobilității și de creștere a competențelor și dezvoltării personale pe tot parcursul vieții. Pentru a marca finalul proiectului, partenerul român, Asociația Habilitas – Centru de Resurse și Formare Profesională, a organizat un workshop pe tema necesității unei calificări și formări pentru șefii de centre rezidențiale din București și din țară, indiferent că este vorba despre centre de îngrijire a persoanelor cu dizabilități, a copiilor sau a persoanelor vârstnice. Concluzia acestei dezbateri susținute de reprezentanți ai Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, șefi de centre de îngrijire de lungă durata de stat și private, reprezentanți ai altor ONG uri de profil, a fost că un asemenea sistem de formare ar eficientiza activitatea şefilor de centre dar și pe cea a departamentelor de profil din Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Proiectul IDECO a fost finanțat de programul Leonardo da Vinci al Comisiei Europene, implementat de Kairos Spa în parteneriat cu Anziani e non solo soc.coop, Sozial und Seniorenwirtschaftszentrum BPC, Tandem Plus Network, Asociația Habilitas – Centru de Resurse și Formare Profesională, UPIPA – Unione Provinciale Istituzioni per l’Asistenza, ARET-ASP, Fondazione Corrazin Onlus, IRSRS – Istituto Regionale di Studi e Ricerca Sociale și s-a derulat pe o perioadă de doi ani.

Mai puţin de 20% dintre români fac voluntariat, spune un studiu Eurobarometru realizat în 2010. E adevărat că ne aflăm printre țările cu cel mai scăzut nivel de implicare, însă e greu de spus dacă e mult, puţin sau dacă este de ajuns. Sunt ţări în care nivelul de implicare depăşeşte 50% (Suedia, Danemarca, Norvegia), dar şi ţări cu nivele mai scăzute decât al României (Grecia, Portugalia, Bulgaria), media europeană fiind de 30%. Motivele – există, desigur!

Primele cauze țin, cu siguranță, de nivelul de trai și de educația pro voluntariat aproape inexistentă până acum zece ani, apoi de atitudinea față de munca voluntara, moștenită de dinainte de 1989, dar acestea nu sunt singurele explicații. Mai avem aici tradiţia românească a părinţilor care strâng bunuri pentru copii şi care îi ajută pe aceștia chiar şi după ce devin adulţi. În acelaşi timp avem şi tradiţia responsabilităţii copiiilor de a-şi îngriji părinţii, care, dacă nu este respectată, încă atrage după sine sancţiuni sociale. Aceste forme de relaţionare familială au efect asupra implicării voluntare: pe de o parte se reduce numărul de beneficiari ai activităţilor de voluntariat, pentru că nevoile acestora sunt satisfăcute în interiorul familiei; pe de altă parte, numărul de potenţiali voluntari scade, din moment ce membrii familiei care își cresc nepoţii sau își îngrijesc părinţii nu mai au timp să se implice în activităţi de voluntariat. Nu trebuie neapărat să judecăm toate aceste ca fiind niște obiceiuri proaste. De altfel, în ultimii ani, în România procentul voluntarilor a crescut de la 8 – la aproape 20%, așa că lucrurile evoluează și la noi, iar printre tineri ideea de voluntariat a început să devină populară. Și nu numai printre ei.

Prin comparație, în Europa cei mai activi voluntari au un nivel de trai ridicat, au un loc de muncă şi 20 de ani de şcoală, dar nu sunt neaparat tineri. În Norvegia sunt 115 mii de organizaţii neguvernamentale; 80% dintre norvegieni sunt membri într-una sau mai multe organizaţii şi jumătate din populaţie face voluntariat. Pentru norvegieni, voluntariatul este o atitudine pe care o cultivă în sânul familiei, dar şi la şcoală. Voluntariatul este nevoia de a fi şi tu parte din ceea ce se întâmplă în jur şi, în acelaşi timp, de a face lucruri care îti plac. Şi face parte din a fi cetăţean – este un mod de a le spune autorităţilor ce vrei. Şi poti face asta printr-o organizaţie, spune Holmin, voluntar din Norvegia.

Informații preluate din campania Ajută România! derulată de TVR și susţinută de Federaţia VOLUM.